Discuțiile despre accesibilitatea rețelelor sociale pentru copii au devenit din ce în ce mai frecvente. Despre cât de devreme este prea devreme. Despre dependență, despre creierul ce crește cu tiktok, despre scăderea atenției și despre riscurile psihologice ale expunerii premature la un flux continuu de stimuli digitali.
Există, se pare, mai multe dezbateri însă ele nu au loc în locurile corecte.
De mult timp deja, se desfășoară public dezbateri despre platforme și algoritmi și “influenceri” și restricții de vârstă și interdicții. Se cere restricționare. Se cere control. Se cere intervenția statului. Discuțiile despre părinți care au responsabilitatea legală de a proteja minorii aproape niciodată nu se desfășoară.
Articolul 1372 din Codul Civil al României stabilește prin lege că persoana care trebuie să protejeze un minor va suporta responsabilitatea pentru daunele provocate de acel minor. Mai mult, răspunderea subzistă chiar dacă minorul nu răspunde pentru fapta proprie din lipsă de discernământ. Parintii vor fi exonerati de responsabilitate numai dupa ce demonstrează că acțiunea care a condus la daune nu a fost rezultatul modului în care au exercitat responsabilitățile de parinte, cu alte cuvinte că fapta nu este urmarea modului în care și-a îndeplinit îndatoririle ce decurg din exercițiul autorității părintești.
Legea conține un text care este ușor de înțeles. Legea nu se menționează în mod activ în dezbaterile publice.
În ultima perioadă, au existat multiple situații în care copii au agresat alți copii, au filmat agresiunile și au distribuit conținutul online. Umilința a devenit virală. Trauma – monetizabilă. Indignarea – temporară.
Ceea ce s-a întâmplat cu părinții acelor copii este necunoscut întocmai. Cei responsabili au fost identificați? Cei responsabili au fost amendați? Cei responsabili au fost obligați să participe la consiliere? Cei responsabili au fost obligați să participe la consiliere?
Am preferat din nou soluția comodă să ne întrebăm ce face…